luni, 9 ianuarie 2012

Amintiri din copilărie - Nu te pune cu tata-câine! (partea II)

>> citeşte mai întâi prima parte (clik)

Mergeam cu picioarele grele, păşind printre urzici, străbătând calea de ieşire din aluniş. Era mersul unor copii terifiaţi, care încă se străduiau să perceapă pe de-a întregul ceea ce tocmai se întâmplase. Am ajuns pe terasă şi ne-am oprit locului scrutând curtea, pentru a vedea dacă îl zărim pe Ursu. Nici urmă de dulău.
Ne-am zis că probabil s-a dus şi s-a ascuns pe undeva, poate chiar trage un pui de somn, nefiind prea bine dispus. Am stat pe terasă cât am stat, când ne-am adus brusc aminte de Frami. Oare a născut puişorii? Eram entuziasmaţi. Ne-a fost frică să mergem singuri aşa că am rugat pe cineva să vina cu noi, să vadă ce face Frami. A venit cineva, caci ardeam de curiozitate.
Am coborât noi amândoi în urma bărbatului, dornici să intrăm la Frami şi la căţeluşi. Eu încheiam şirul. Tot atunci a apărut şi Ursu, supraveghind mişcările noastre. Nu ne era frică, pentru ca între noi doi şi dulău era barbatul care se înţelegea bine cu el. Dar cand omul s-a aplecat să intre în pivniţă, lăsându-ne faţă în faţă cu Ursu, s-a întâmplat răul.


S-a repezit ca un fulger, ca un hău negru, din care sclipeau colţii ascuţiţi. O minisecundă şi nu a fost timp de gândire. A pornit din neant şi totul a fost deodată înghiţit de întuneric. Aveam în gură gustul sângelui şi a disperării. Am simţit pământul rotindu-mi-se sub picioare. Muşchii s-au încordat luând-o din loc şi în altă secundă am fost sus pe terasă, alergând şi baricadându-mă în spatele uşii duble de intrare a casei. Gândirea mi se blocase, şi abia după câteva secunde bune, am realizat că am fugit ca o laşă. Auzeam larma de afară şi gemete, urlete, amestecate..
"Aaah, auuuuu....Ursu!....Nu, ia-l....Dă-te...M-a omorâââât!!...Taci...Repede, comprese..."
De după uşă, încetul cu încetul imaginile îmi reveneau în minte, repetam în slow-motion acele secunde. Până când am putut realiza.
Nu am fost muşcată. Nu eu, ci prietenul meu.
Era cât pe ce...A fost o chestie de noroc, căci m-am aflat în spatele amicului meu... Căci dacă nu...

Urmările au fost dusul copilului la spital, unde i s-au pus copci (Ursu îl apucase îndeajuns de strâns, iar în zbaterea copilului, colţii au sfâşiat carnea), iar cicatricile au rămas ceva timp. Ursu a ajuns iar în lanţ. De băiatul acela nu am mai auzit. Nu a mai trecut pe la noi.

Şi acum îmi pare rău. A fost vina mea. Am stricat frageda prietenie înfiripată cu Ursu nu de mult şi s-a reinstalat frica. Mi-a rămas viu în memorie imaginea acelui Ursu fioros,atacând chiar în faţa mea, imagine care s-a repetat încă o dată, câţiva ani mai târziu, ca un vis urât.

3 comentarii:

  1. Ce dragut e acest fragment;;).Ai avut o copilarie foarte interesanta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Raisa - mersi; norocul meu..ca acum viata mea nu mai e asa interesanta :P

    RăspundețiȘtergere
  3. foarte interesant. Si intr-un fel mi-a parut rau pentru ca nu te-ai mai inteles cu prietenul tau doar din cauza unui accident.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...