vineri, 6 ianuarie 2012

Amintiri din copilărie - Nu te pune cu tata-câine! (partea I)


Eiii, vacanţa e cel mai bun prilej să-mi mai aduc aminte de păţaniile mele din copilărie... Ultima oară rămăsesem la prima mea fugă de Ursu, pe când era şi Ursu tinerel. Nu-mi mai aduc aminte cu exactitate toate câte se mai întâmplaseră de la acea fugă şi până la momentul de care voi vorbi în această postare, cert este că în astă vară eram mai măricică şi mă împăcasem cu Ursu. Ei da! A fost prima mea împăcare oficială, şi eram toată ziua pe afară cu el (dezlegat)...Dar întâmplarea face ca Frami, căţeluşa, să-i aducă pe lume puişorii lui Ursu, tocmai într-o zi senină, când toţi forfoteam prin curte.



"Ding-dong", se auzise de la poartă. Venise un prieten pe la noi, iar eu umflându-mă în pene, cu Ursu în urma mea, m-am dus să-i deschid. Băiatului îi era şi nu prea frică de Ursu, iar eu l-am asigurat că în acea zi dulăul era mai blând ca niciodată. Ne-am dus să ne jucăm, apoi am mers la masă şi ne-am întors afară cu oase de la friptură. Am vrut să mergem să-i dăm lui Ursu, arătându-ne simpatia pentru el, dar ne-a refuzat. În mod stupid, am insistat, căci nu înţelegeam ce are de nu vrea. Până când, nervos, Ursu s-a întors către noi, mârâind, arătându-şi colţii. Atâta ne-a fost!
Eu, având "experienţă", am luat-o instantaneu la fugă, iar copilul celălalt după mine, şirul încheindu-se cu dulăul alergând după noi. În fuga mea, nu mai ştiam de mine, până când, subit, ajunsă în aluniş, m-am oprit şi m-am întors cu faţa către Ursu. A fost idee divină...
Am întins tremurândă mâna, expirând frică prin toţi porii, ţinând osul cela blestemat ca pe un steag alb al păcii, şi, mare mirare, Ursu s-a oprit, s-a uitat la noi şi a făcut cale întoarsă lăsându-ne morţi de spaimă între aluni.

Nu mai vin cu concluzii, dar trebuie neapărat să vă povestesc şi continuare acelei zile cutremurătoare (pt mine), când, pentru prima oară am simţit viu muşcătura unui câine iritat, nervos, asistând neputincios la naşterea partenerei sale...

sursa foto

7 comentarii:

  1. imi plac cainii!:) am avut si eu o intamplare nefericita cu un catelus :)) pe cat era de mic pe atat era de rau:)) m-a muscat de numa' :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Si mie imi plac foarte mult cainii,di sigur ca si eu am avut patanii neferice cu ei.Foarte draguta postare,imi place!

    RăspundețiȘtergere
  3. Am avut si eu caine, si prea nefericirea mea l-am dat cand mama a plecat.Abia atunci mi-am dat seama cat ma atasasem de el.:)

    RăspundețiȘtergere
  4. :)) ce intamplare.si mie mi s-a mai intamplat sa fiu fugartita de catei ,dar asta nu m-a facut sa nu ii mai iubesc :X :))

    RăspundețiȘtergere
  5. nu-mi plac cainii, pentru ca m-au muscat :-s
    dar sunt curioasa de continuare!

    RăspundețiȘtergere
  6. C.L.M. - hehe, cand eram mica, cainii erau spaima mea.. mi s-a tras de la toate cele petrecute cu Ursu, dar acum sunt mai rationala..

    Koko - Glad to hear that :)

    Raisa - nu sunt o mare fana a cainilor, preferatele mele sunt pisicile, dar iubesc toate animalele :X

    Aira - Bineinteles, eu nu-i inteleg pe astia de s-au sculat impotriva cainilor fara stapan si vor sa-i eutanasieze. In primul rand e vina lor ca s-a ajuns sa avem atatia caini vagabonzi!

    Lavi H. - probabil nu esti tocmai cea mai buna prietena a lor.. nici eu nu sunt, si prefer cainii mai linistiti, nu aia zurlii, dar nu pot sa nu-i iubesc. sunt doar niste suflete, la fel ca noi :)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...